1 iunie e in fiecare zi

Sau ar trebui sa fie. Si nu conteaza ca suntem parinti de copii tipici sau cu dizabilitati ori abilitati speciale. Copiii au nevoie in primul rand de dragoste. Si mai au nevoie de pretuirea si increderea noastra ca ei sunt asa cum trebuie sa fie. 
Ei nu sunt aici sa ne indeplineasca noua ambitiile si visele.
Nu se rezuma la colectii de premii si diplome cu care sa ne laudam noi, parintii.

Copilul meu e unic, nu seamana nici cu cei ai prietenilor sau ai vecinilor.
Nu il voi compara cu alt copil, nu am cum, datele sunt diferite de la cele neurobiologice pana la educatia primita. Iar el nu va auzi niciodata de la noi: "de ce nu esti si tu ca....?"

In schimb vom avea grija ca in fiecare zi sa se bucure de ceva:
de o activitate alaturi de tatal lui (de-abia ce i-a plecat tatal la cumparaturi, nu mai mult de 10 minute, ca deja nu-si gaseste locul, copilul meu racit:" of, de ce sta atata, tata?),
de o mancare preferata pregatita cu dragoste de mine, mama lui,
de niste sfaturi bune si simple de la parinti ( cum ar fi sa arunce mereu ambalajele la gunoi si sa stranga dupa el, iar cand iesim in natura sa le arunce in plasa special pregatita in portbagaj si nu in mijlocul padurii ).

Avem grija sa-i fim model, iar cel mai bun model, fiind baiat, este cel patern : tatal lui pentru care familia e tot ce conteaza mai mult. Vorbesc despre genul acela de tata pe care mi l-as fi dorit si eu, pentru care familia e mereu pe primul plan, care nu simte nevoia  sa se desprinda de noi. N-a facut asta si nu s-a pierdut cu firea nici cand ne-a fost mai greu si a trebuit sa luptam pentru David, ba dimpotriva, atunci am simtit cel mai mult ca suntem binecuvantati ca ne avem unul pe celalalt.

Promitem ca ii vom cultiva independenta, ca sa se descurce singur ca adult; sa-si prepare o mancare simpla, sa-si calce o camasa, sa gestioneze un buget, adica sa nu aiba nevoie de nimeni care sa-l serveasca. Am cunoscut atat oameni care au reusit singuri, dar si care au reusit sa supravietuiasca doar prin prisma dependentei de cineva. Iar aceea mie-mi pare maxima nefericire si cel mai mare surogat pentru viata. N-as vrea pentru copilul meu asa ceva.

Nu ma intereseaza ce note va avea la scoala (sigur ca as vrea sa-i placa si cartea) ci ma intereseaza sa dobandeasca acele abilitati care-l vor ajuta sa traiasca independent cand noi parintii n-om mai fi. Iar acelea din pacate nu se dobandesc in scoala romaneasca.

Dar scoala ii place lui David si din cate povesteste extrem de amuzat, mi-e foarte clar ca face parte din grupul de baieti nazdravani care, dupa ce alearga si transpira, merg la baie si beau apa rece ca gheata de la robinet si se spala si pe cap daca tot le e asa de cald.

Asa arata o fisa de-a lui David adusa acasa, aruncata in ghiozdan printre penar, socotitoare, creioane si carioci si betigase imprastiate, bucati de corn si de biscuite. Imi si imaginez cand suna de iesire la 11:50 cum isi arunca toti lucrusoarele de-a valma in ghiozdane si-s stapaniti cu greu de doamna ca sa iasa cat de cat ordonati si sa nu se calce in picioare :P

Stiti voi oare cat de greu se ajunge aici? Cum este sa te bucuri de fiecare zi si sa faci o bucurie din fiecare zi  pentru copilul tau?

E greu atunci cand primesti vesti proaste despre starea de sanatate a copilului tau si te intrebi cand si daca va fi independent. Pentru ca nimic nu vine de la sine ( mie imi place vorba aceea cu despre D-zeu care iti da, dar nu-ti baga in traista). Pentru asta trebuie sa muncesti si sa crezi impotriva tuturor predictiilor negative, nestiind daca munca si investitia in copilul tau vor avea efect.

Nu am stiut sigur decat ca "nu se stie" ca e "o conditie pentru toata viata". Autismul asta, caci despre el vorbesc.

Dar am muncit enorm, si David la fel. 

Si suntem mandri sa-l sarbatorim in fiecare zi! Si impreuna toti trei de-abia asteptam sa-l sarbatorim si pe mititelul care va sosi curand in familia noastra.